Mă las trezită de sunetul alarmei de la ora 4 jumătate, sunet ce răsună în toată camera. Naveta cu trenul este într-adevăr obositoare, fiind nevoită să mă trezesc zilnic la această oră.
Stau privind pereții, oferindu-mi timp de a intra în reverie. Cu ceva timp în urmă citisem că reveria ajută la dezvoltarea creierului și a imaginației, astfel că încerc să las telefonul deoparte când mă trezesc pentru a petrece câteva minute imaginându-mi tot felul de chestii.
Mă ridic din pat cu chiu cu vai pentru a mă pregăti de a pleca spre școală. Îmi fac rutina de dimineață, mă îmbrac în hainele pregătite de cu seară, îmi fac ghiozdanul, iar apoi dacă mai am timp, mănânc înainte de a pleca spre gară.
Când ceasul indică ora 5 și 30 de minute, îmi iau repejor ghiozdanul în spate și ies din casă. Mereu mi-e frică să traverse drumul către gară, pe lângă pârâu, atmosfera părându-mi-se ca într-un film horror pe întuneric. Imaginile cu mine fugind pe întuneric, cu ghiozdanul ridicându-se și lovindu-se de spatele meu în același ritm constant al pașilor alerți ce mi se ating iar și iar de asfalt mi se derulează deja în cap când sunetul apei se aude în pustietatea locului, vag auzindu-se și câteva mașini din depărtare, sunetele fiind cele care îmi aprofundează gândul că oricând aș putea păți ceva fără a fi luat la conștiință de alții în acel moment.
Cu toate astea, merg pe lângă drumul acela așteptând clipa în care mă voi întâlni cu prietenii mei, la mijlocul acestuia, risipind starea de frică pe care o aveam înainte.
Ajunsă în gară observ marea de oameni ce așteaptă asemenea mie trenul de la ora 6. Îmi urmez programul obișnuit, ajungând la 6 și jumătate în oraș, la 7 și douăzeci de minute la școală, urmând să particip la cursurile de la liceu timp de 6 ore.
În pauzele dintre cursuri, aleg să mă plimb pe afară pentru a mări numărul pașilor făcuți zilnic și socializez cu colegii, ori citesc în clasă.
Terminând orele la școală, lunea rămân la clubul de lectură ca mai apoi să plec înapoi spre gară, iar în celelalte zile mă îndrept direct încolo. În gară, urmează să-mi pierd orele așteptând trenul de la 16 și 17 minute. Mereu mă gândesc cât de mult mi-ar fi plăcut să am un tren mai devreme, pe la ora 15 sau 14 si 30 de minute, căci așa aș fi putut folosi mai productiv timpul de după ore. Însă înțeleg că programul dorește a se plia după cel al muncitorilor, nu al elevilor care oricum beneficiază de bilete și abonamente gratuite.
Mai târziu, pe la 5 jumătate, ajung acasă să mă îndrept spre bucătărie pentru a-mi pregăti ceva de mâncare, de obicei felul principal fiind pastele sau cartofii prăjiți. După ce mănânc, deja se face 6 jumătate, ba chiar și 7, urmând a putea beneficia de doar o oră, ca și timp productiv.
Cum e de așteptat, mă las prinsă în mrejele aplicațiilor de socializarea, irosind până și acea oră, venind timpul de culcare, când mă simt prea sleită de puteri pentru a învăța sau face altceva. Sunt obișnuită să dorm 8 ore zilnic, fiind normal ca la 8 să fiu găsită în pat deja visând la poveștile mele pline de acțiune din cărțile pe care le lecturez, precum si la spiridușii sau zânele de care mă îndrăgostesc cu prima lor intrare în scenă.
Dimineața următoare mă trezesc tot pe la 4 jumătate, find pregătită să-mi urmez același program iar și iar.
PESTE 15 ANI mă văd o persoană activă din punct de vedere fizic. Probabil mi-aș crește comunitatea de pe instagram. Aș citi mult, când aș avea timp, influențând pe toată lumea din jurul meu să o facă la rândul lor. Viitorul e cam vag, totul putând a se schimba oricând se ia o decizie proastă, nu se poate gestiona o situație dificilă sau se schimbă idealurile de viitor ale unei persoane. De aceea, sunt cam reticentă când trebuie să discut despre el. Momentan, mă văd în biroul meu discutând cu micuții mei pacienți încercând să le fiu prietena lor cea mai bună, să le câștig încrederea și să fiu o mică rază de iubire și fericire întâlnită în calea lor, care să le influențeze viața în bine și de care să-și amintească cu drag. Însă acum câteva luni voiam să fiu acea profesoară ținută minte de elevii ei. Deci nimic nu e sigur.
Tot ce îmi doresc în principiu pe viitor e să contez pentru cineva și să fiu acea influență bună din viața copiilor mai micuți, ce simt nevoia unei alinări în viață sau a cuiva care să-i înțeleagă, cum și eu am avut parte de așa persoane ce, pot spune, m-au cam salvat.
Așadar, prefer un viitor mai vag, profitând de orice clipă a vieții, gândindu-mă mai puțin la viitor. Nu doresc să-mi cunosc fiecare obișnuință pe care o voi avea atunci, ci să le las cu timpul să evolueze de la sine, în ceva benefic atât pentru sănătatea mea mintală, cât si cea fizică. Doresc să devin o persoană care poate influența în bine, însă care să nu fie dependentă atenția celor din jur, fiind mulțumită de propria sa atenție îndreptată spre ea, astfel încât să pot gestiona situațiile dificile ce mi se vor arăta în cale.