Poezia a fost mereu pentru mine un mijloc prin care pot să-mi împărtășesc sau să-mi explic ceea ce simt. Am început să scriu poezii din plictiseală, din dorința de a vedea dacă pot face și eu ceva interesant, așa cum făceau și alții. Așa că am început să scriu: versuri, gânduri amestecate, uneori cu rimă forțată. Alteori scriam doar idei care, legate între ele, nu aveau niciun sens.
Sincer, eu cred că fiecare dintre noi are un poet ascuns în el. Poate nu l-am descoperit încă, doar pentru că nu am încercat.
Cu timpul, am observat că scrisul mă ajută foarte mult să mă descarc. Să pun pe hârtie toate gândurile care mă oboseau sau, pur și simplu, pe care voiam să le împărtășesc cu alții. Poezia a devenit pentru mine un fel de terapie.
În zilele în care nu mă simțeam bine — așa cum, cu toții, mai simțim uneori — obișnuiam să scriu despre tot ce era negativ. Mă ajuta să scap de stările apăsătoare. Era ca și cum, pentru o vreme, toate grijile dispăreau doar pentru că le așternusem pe hârtie.
Am descoperit această pasiune spontan. Chiar dacă a început dintr-o simplă curiozitate, am observat că m-am descurcat destul de bine. Nu mi-am propus niciodată să scriu o carte de poezii sau să particip la vreun concurs. Dar, datorită doamnei profesoare Ambra Luca, am decis să încerc. M-am întrebat: Oare ce am de pierdut?
Răspunsul a fost simplu: nimic. Ba din contră — ar putea fi o oportunitate care, pe viitor, să mă ajute să-mi descopăr un drum sau o cale în viață.
Așa că m-am înscris la concursul „Alecsandriana: Creativitate și Literatură” — un concurs interesant, în cadrul căruia a trebuit să scriu trei poezii pe o temă impusă. Tema a fost „învelișul”.
La început, am avut emoții: Dacă nu reușesc să scriu ceva relevant pe tema asta? Eu, de obicei, scriu doar ce simt. Dar cumva am reușit. Nu a fost chiar atât de greu pe cât îmi imaginam. Cred că e normal să ne panicăm înaintea unui lucru important, ca apoi să realizăm că emoțiile au fost, de fapt, inutile. Cel puțin așa se întâmplă la mine…
După o săptămână, poeziile au fost evaluate și am aflat că m-am calificat la etapa națională. Gândul că am intrat la națională m-a șocat. Am rămas uimită că am reușit. Emoțiile m-au copleșit din nou când am aflat că, pe lângă poezii, mai existau și alte probe scrise. Dar am încercat să gândesc optimist și să am încredere în mine.
După ce totul s-a încheiat și am scăpat de stres, am fost extrem de bucuroasă. Faza națională a avut loc online, pe Meet, iar acum aștept rezultatele.
Dar, așa cum am spus și mai devreme, nu participi doar pentru premii. Să încerci ceva nou înseamnă să adaugi o experiență valoroasă în viața ta. Niciodată nu ai nimic de pierdut atunci când alegi să încerci.
Vă voi lăsa mai jos una dintre poeziile mele de la concurs:
Pânza stelelor
Când mă voi trezi noaptea din acest vis lung,
Pe cer vor fi stele mari ce, în șoapte tăcute, răspund.
Tu-mi vei zâmbi din pragul ușii întredeschise,
Eu mă voi pierde printre aceste halucinații promise.
Știu că privirea ta dulce o să mă doară,
Căci te părăsesc din această lume ireală.
Dar te voi aduna din pulbere de stele
Și mi te voi purta în învelișul mâinilor mele.
Și poate o noapte… sau o veșnicie,
O să rătăcesc prin lume, fără tine,
Ca un drumeț ce-n pași orbi se încurcă-n poezie,
Te-am lăsat singură sub pânza stelelor străine.
Un lucru vreau să vă mai spun înainte să închei: înainte să mă înscriu la concurs eram foarte nesigură. Mă gândeam automat că nu are rost să mă bag, pentru că știam dinainte că nu voi câștiga nimic.
Aceasta este, cred, una dintre cele mai mari greșeli ale noastre: refuzăm să încercăm lucruri noi doar pentru că ne temem că nu vom reuși.Și atunci renunțăm prea ușor.
Dacă doamna profesoară nu m-ar fi îndemnat să particip, nici nu m-aș fi gândit că poeziile mele chiar merită să fie publicate sau citite de alți oameni.
Desigur, și premiile sunt importante, dar mult mai important este să încerci pentru tine.<3
Credeți în voi, vă rog! Nu aveți nimic de pierdut!