Pe o potecă am călcat,
Și pe un fir de ață m-am înfășurat,
Pe o linie melodica am zburdat,
Și în ace de pin m-am sfărâmat.
Am gustat un păcat amar,
I-am zis și sufletele ce pier,
Într-un veșnic sfărâmat mister,
De mici iluzii, ce nu zbier
In umbra veșnicului fag,
Mi-am lăsat și inima și cerul,
Să-mi frângă al vieții mele prag,
Și gerul și misterul.
De părul auriu ca soarele,
Mi-am lăsat mâna să atingă,
Un suflet inundat de cupe,
Ce mișună și strigă.
Cu frunze m-ai încoronat,
Ce spini au sa frângă,
Și ultimele mele clipe,
În stele le inundă.
Sub umbra ta divină, stau,
Ascult in tăcerea efemeră,
Minutele ce trec și adiau,
In mine le așternă.
Citesc un rand de păsări pe cer,
Cu-n ger de inimi ce nu pier,
In minutele lăsate în urmă,
Au venit stelele-n diurnă.
Îmi șoptesc cuvintele tale,
Pe care le-ai lăsat sub soare,
Atunci când ai plecat,
Și suflet mi-a strigat.
In mai, am auzit un glas,
Ce cânta frumos sub clar de lună,
Și mi-am lăsat inima sa simtă în pas,
Un miros de lună nouă.
Pașii tăi încă îi simt,
Cum se apropiau de mine,
Și sufletele îi cuprind,
Rupând și blesteme senine.
În picături de flăcări m-asez,
Și simt un simplu miros,
Ce-o să-mi rămână în minte pios,
Flori de mai, si-o simplă cruce
În vaza de pe pământul răpus,
Ți-am lăsat un sărut dulce,
Să-l iei cu tine în ceruri mai sus,
Să-mi lași și mie frunze.
Îți simt privirea în soarele dimineții,
Si-nteleg divinul meu fluture,
Că m-asculți la bine și la greu,
In despărțire, rupere.
Simt lacrimi ce se preling pe obraji,
Și le las sa cadă în gol,
Să-mi amintească de tine,
Și cu flori de mai și cu dor.
Alexandru Ciobotaru XIC