Sfântul Francisc de Assisi a fost considerat de Papa Benedict al XV-lea „imaginea lui Cristos cea mai desăvârșită din toate timpurile”. Dante Alighieri l-a descris ca pe omul „a cărui viață minunată mai bine s-ar cânta în corul ceresc”. Deși provenea dintr-o familie simplă, iubirea lui pentru Dumnezeu și pentru toate creaturile i-a dat o influență puternică asupra vieții religioase. Ecoul acestei influențe s-a simțit și în artă, și în societate, iar, pe 4 octombrie, el este sărbătorit în întreaga lume ca model de credință și iubire pentru toată creația.
Francisc s-a născut în 1182, în Assisi, primul copil al negustorului Pietro Bernardone și al soției sale, Giovanna Pica. Inițial a fost numit Ioan, dar tatăl său îl redenumește Francesco, ca omagiu adus Franței, țara în care se afla în momentul nașterii fiului său. Francisc a purtat cu drag acest nume întreaga viață și a arătat mereu o afecțiune specială pentru limba și cultura franceză.
Copilăria lui a fost marcată de învățături solide: a studiat latina, folosită în slujbele bisericești și în cancelarii, dar a preferat mereu limba vorbită de popor, italiana veche, limbă în care mai târziu va scrie cele mai cunoscute texte, printre care „Cântecul Fratelui Soare” și Rugăciunea Păcii, rugăciune în care cere să devină „instrument al împăcării între oameni”.
Tânărul Francisc avea un spirit plin de viață, participând la petreceri și vânători, dorind să urmeze cariera tatălui său de negustor. Însă, după ce cade prizonier într-un conflict între Assisi și Perugia și petrece un an în captivitate, începe să-și regândească viața. La întoarcerea acasă, bolnav și slăbit, începe să simtă dezgust față de plăcerile trecătoare și atracția pentru bogății şi i se pare că va găsi adevărata mulţumire în fapte de vitejie pentru apărarea Locurilor Sfinte.
Pe drumul spre Spoleto, Francisc are un moment decisiv. Într-o noapte înstelată, cât tovarășii săi visau glorioase expediții, aude o voce care-l întreabă: „Pe cine este mai bine să-l urmezi, pe stăpân sau pe slujitor?” Francisc răspunde că pe stăpân, iar vocea îl mustră: „De ce te obosești să-l slujești pe slujitor și nu pe stăpân? Întoarce-te la Assisi. Nu acesta este drumul tău.” Dimineață, deprimat și înfrânt, se întoarce la Assisi, conștient că adevărata chemare nu este pe câmpul de luptă, ci în slujirea celor săraci și a lui Dumnezeu.
Revenit în oraș, începe să viziteze bolnavii și leproșii și petrece multe ore de rugăciune la bisericuța Sf. Damian. Aici, Cristos de pe crucifix îi spune: „Francisc, mergi și repară biserica Mea!” La început, Francisc crede că este vorba de clădirea bisericii, așa că strânge bani și adună materiale pentru reparații. În timp, însă, își dă seama că chemarea este simbolică: adevărata biserică pe care trebuie să o refacă este Biserica lui Cristos în inimile oamenilor, adică viața creștină trăită cu credință și iubire.
Neliniştit de noul fel de viaţă al fiului său, Pietro îl cheamă pe Francisc în faţa Episcopului şi-i cere să-i înapoieze sumele de bani luate pentru a fi date altor biserici; aici are loc actul despărţirii definitive de viaţa lumească de până atunci. Sub privirile înmărmurite ale Episcopului şi ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbracă de haine, aşează pe ele banii şi le întinde tatălui său, spunând: „De acum voi putea zice cu adevărat: Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Nu a fost un gest teatral, ci ruptura totală cu dragostea faţă de bunurile materiale şi logodna solemnă cu „Domniţa Sărăcie”.
În jurul lui s-a adunat un grup de doisprezece tineri din Assisi, care și-au dat averile săracilor și au adoptat viaţa de pocăinţă propusă de Francisc. El le-a scris „Regula et vita fratrum minorum” și, împreună cu ei, s-a dus la Roma pentru aprobarea papei. Iniţial, Papa Inocenţiu al III-lea a refuzat, considerând regula prea severă, dar un vis în care Francisc susţinea simbolic biserica i-a schimbat decizia, dând aprobarea și binecuvântarea Ordinului Fraţilor Minori în 1209. În 1212, tânăra Clara Offreduccio părăsește castelul părintesc și se stabilește la Sf. Damian, unde alte tinere se alătură idealului său. Sub îndrumarea lui Francisc ia fiinţă al II-lea Ordin franciscan, al călugăriţelor Clarisse, care se răspândeşte rapid în Europa. Pentru cei care nu erau chemaţi să părăsească viaţa de familie, el a întemeiat al III-lea Ordin franciscan, deschis celor care trăiau în lume, dar doreau să urmeze spiritul evanghelic.
Francisc a dorit să vestească pe Cristos în mijlocul necreştinilor şi a ajuns până la sultanul Egiptului, Melek-el-Kamel, care l-a primit cu respect şi l-a trimis în siguranţă înapoi la creştini. La întoarcere, a intervenit pentru acordarea indulgenţei Porţiunculei. În 1223, la Greccio, a organizat prima scenă a Naşterii Domnului cu iesle, dând naştere tradiţiei presepilor răspândite în întreaga creştinătate.
Francisc a iubit profund semnul Tau, ultima literă a alfabetului ebraic, simbol al mântuirii menționat în Cartea profetului Ezechiel, unde Dumnezeu îl poruncește îngerului să scrie Tau pe frunțile celor care suspină și plâng. Francisc scria acest simbol la sfârșitul scrisorilor și îl considera semn al devotamentului față de Dumnezeu și al angajării în urmarea lui Cristos. El însuși a devenit un „Tau viu”, prin stigmatele primite pe muntele La Verna în 1224. Stigmatele au fost purtate de Sf. Francisc cu răbdare şi bucurie până la sfârşitul vieţii. În grădina mănăstirii surorilor clarisse a compus „Cântecul Fratelui Soare”, adăugând strofa despre „sora moarte”, pe care a întâmpinat-o senin pe 3 octombrie 1226. Trupul său a fost înmormântat la Assisi, iar în 16 iulie 1228 a fost canonizat de Papa Grigore al IX-lea; osemintele sale se află astăzi în Bazilica construită în cinstea sa.
Sfântul Francisc este un exemplu de slujire pentru tinerii de astăzi. A ales să fie aproape de săraci și bolnavi, să trăiască simplu și să iubească întreaga creație. Spunea că viața trebuie să fie „o viață nouă, dăruită pentru iubire” și arată că adevărata împlinire se găsește atunci când trăiești pentru ceilalți.
