În data zilei de 12 decembrie, elevii talentați ai clasei a XI-a E au adus din nou în atenția tuturor piesa de teatru ,,O scrisoare pierdută”, de această dată având în fața lor un public mai numeros și dornic să îi urmărească cu multă considerație. Punerea în scenă a acestei comedii, nu a fost o simplă reprezentație artistică întrucât în spatele acestui proiect au stat aproape două luni în care au repetat, au obosit, au luat-o de la capăt cu mai multă energie și în fine, s-au bucurat unii de alții dăruind celor prezenți în sală din talentul și pasiunea lor sinceră pentru actorie.
De cele mai multe ori, publicul apreciază să vadă o asemenea prestație, dar puțini din cei prezenți își dau seama că de fapt, un moment de câteva minute prezentat cu mult patos, are în spate un proces îndelungat de emoții, chiar temeri, ascunse cu multă grijă de ochii spectatorilor. Acești tineri minunați, au trecut și ei prin momente plăcute și mai puțin plăcute pe tot parcursul pregătirilor lor. De asemenea, această piesă de teatru, nu ar fi fost un adevărat succes, daca ei nu ar fi fost îndrumați cu multă minuțiozitate și dedicare de către doamna profesoară de limba și literatura română, Ambra Luca, care la rândul dumneaei, a trecut împreună cu actorii prin emoții și bucurii.
Detaliile din spatele cortinei nu le știe nimeni mai bine decât ei, cei care s-au transpus trup și suflet în personajele alese și, în strânsă legătură cu ei, dna Ambra, de aceea, am discutat cu fiecare persoană implicată în această activitate pentru a ne mărturisi ce se întâmplă cu adevărat în spatele cortinei-care sunt fricile, bucuriile și emoțiile care i-au frământat în acest proiect. Prin urmare, mai jos, puteți descoperi mărturiile doamnei Ambra și ale actorilor:
Am întrebat-o pe doamna Ambra:
- Ce mesaj dorește să transmită această scenetă publicului?
- Pe ce aspecte crede că trebuie să mai lucreze cu elevii?
- Ce greșeli a sesizat mai frecvent la repetiții, dar la sceneta propriu-zisă? Iar dumneaei a oferit următoarele răspunsuri:
- ,,Prin sceneta „O scrisoare pierdută” ne dorim să transmitem publicului două lucruri esențiale: pe de o parte, actualitatea satirei lui Caragiale, care arată cât de ușor pot deveni ridicole ambițiile politice și slăbiciunile omenești, iar pe de altă parte frumusețea colaborării dintre elevi. Sceneta își propune să aducă zâmbet, dar și un mic moment de reflecție asupra lumii din jur, în care intrigile, exagerările și jocurile de culise nu sunt deloc străine vremurilor noastre. Ne dorim ca elevii-spectatori să recunoască ironia, umorul fin și energia textului caragialian, dar și bucuria celor care îl interpretează.
- Toate aceste aspecte sunt importante, dar în mod special lucrăm pe dicție și pe jocul actoricesc. Caragiale se bazează foarte mult pe ritm, pe intonație și pe replici bine rostite, iar fără o dicție clară se pierde o parte din farmecul textului. În același timp, elevii sunt încă în procesul de a-și gestiona emoțiile pe scenă: cum să respire corect, cum să rămână în personaj și cum să transforme emoțiile în expresivitate, nu în blocaj. Sincronizarea replicilor și reacțiilor este și ea un punct important, pentru că dinamica scenetei depinde de buna colaborare dintre personaje. Cu fiecare repetiție, însă, se vede progresul lor.
- La repetiții, cea mai frecventă dificultate a fost controlarea emoțiilor, fie vorbim despre timiditate, fie despre graba de a termina replica. Mulți dintre elevi aveau tendința fie să vorbească prea încet, fie prea rapid atunci când simțeau presiune. De asemenea, au existat mici ezitări legate de intrări, ieșiri sau ordinea replicilor, lucru perfect normal în faza de lucru. La sceneta propriu-zisă, emoțiile își spun din nou cuvântul. Deși elevii își cunosc replicile, emoția zilei poate duce la momente în care vocea tremură ușor, privirea caută publicul sau reacțiile sunt puțin întârziate. Totuși, acestea sunt greșeli firești și chiar frumoase, pentru că arată implicarea lor. Scopul nostru nu este perfecțiunea, ci evoluția: iar aici progresele sunt evidente și lăudabile, mai ales când ai parte de niște actori atât de muncitori și speciali.”
În continuare, actorilor le-am adresat următoarele întrebări:
- Ce personaj ești?
- Ce trăsături ale personajului tău dorești să scoți în evidență?
- Ce emoție resimți cel mai puternic atunci când urci pe scenă?
- Ce moment al piesei de teatru îți place cel mai mult și de ce?
- Atunci când intri în rolul personajului tău, ești atent/ă la limbajul paraverbal, îți poți controla emoțiile atunci când ești pe scenă?
Răspunsurile lor: George Țuțu ne mărturisește: ,, Eu am interpretat rolul personajului Zaharia Trahanache și trăsăturile acestui personaj, pe care am dorit să le scot în evidență sunt bonomia și calmul. În momentul în care urc pe scenă mă cuprind niște emoții cu care eu îmbrac personajul pe care îl joc, astfel încât să pot transmite celor prezenți în sală emoția pe care ar trebui să o simtă în momentul în care privesc personajul și scena reprezentată. Momentul care îmi place cel mai mult din piesa de teatru este cel în care discut cu Tipătescu faptul că, Cațavencu mi-a arătat o scrisoare de amor, pe care a trimis-o către Joițica, iar Tipătescu îmi spune faptul că este o mișelie și că nu este adevărat, iar eu îl cred și consider această scenă ca fiind cea mai plăcută din punctul meu de vedere, întrucât este una dintre scenele care pun cel mai bine în lumină bonomia lui Zaharia. În momentul în care urc pe scenă, sunt extrem de gentil în ceea ce privește gesturile pe care le fac și atitudinea pe care o am, întrucât această comunicare paraverbală reprezintă peste 50% din comunicare, iar în teatru consider că este extrem de important acest lucru, întrucât teatrul trebuie să transmită emoție, iar emoția nu se transmite doar prin vorbit, ci și prin atitudinea pe care o ai pe scenă în momentul în care reprezinți un anumit personaj.”
Daria Bulai ne relatează: ,,Am interpretat personajul principal, Zoe Trahanache, din „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Am dorit să evidențiez inteligența și viclenia lui Zoe, felul în care își folosea emoțiile și prefăcătoria pentru a depăși momentele dificile. Astfel, ea reușește să îi influențeze pe ceilalți și să întoarcă situația în favoarea ei. Atunci când urc pe scenă, cea mai puternică emoție pe care o simt este frica. Aceasta apare din teama de a nu uita replicile sau de a nu interpreta rolul așa cum trebuie. La început sunt copleșită, dar, pe parcurs, emoțiile se transformă în concentrare și curaj, ajutându-mă să intru mai bine în rol. Momentul meu preferat este finalul piesei, când toate neînțelegerile se rezolvă și scrisoarea este în sfârșit recuperată. Este o scenă plină de umor și satisfacție, care evidențiază cât de isteață și hotărâtă este Zoe. Da, sunt atentă la limbajul corpului și la expresiile faciale pentru a transmite emoțiile personajului. Cu greu reușesc să îmi controlez emoțiile și să nu arăt publicului frica sau emoțiile mele reale. Încerc să le transform în emoțiile lui Zoe, astfel încât interpretarea să fie cât mai autentică.”
Federico Halmade ne spune: ,,Sunt Cetățeanul turmentat… adică eu nu sunt chiar sigur ce sunt, dar așa zic ceilalți. Un om simplu, cam amețit, care a nimerit unde nu trebuia. Aș vrea să se vadă că sunt puțin beat, cam pierdut, dar sincer. Eu nu mint, doar nu înțeleg prea bine ce se întâmplă. Pe scenă mă simt mai mult încurcat decât emoționat. Parcă toți știu ceva și eu am lipsit de la lecție. Cel mai mult îmi place când întreb „Eu cu cine votez?”, pentru că nici după ce beau un pahar nu mă lămuresc, dar reușesc să-i zăpăcesc pe toți ceilalți. Da, merg puțin strâmb, vorbesc mai rar și mai încurcat, dar știu ce am de spus. Chiar dacă personajul e amețit, eu nu sunt.”
Fabian Sfentec susține: ,,Sunt Ștefan Tipătescu!
O trăsătură a lui pe care am vrut să o scot mai mult în evidență este faptul că se enervează foarte ușor.
O emoție pe care o resimt când urc pe scenă este bucuria, deoarece iubesc să joc pe scenă.
Scena mea favorită e atunci când mă cert cu Farfuridi și Brânzovenescu.
Da, îmi pot controla emoțiile pe scenă și mișcările corpului în același timp pentru a reprezenta cât mai bine personajul.”
Larisa Bolog afirmă: ,,Am intrat în rolul personajului Agamiță Dandanache.
Doresc să scot în evidență ipocrizia, viclenia și falsa naivitate a lui Dandanache, dar și modul în care se folosește de slăbiciunile celorlalți pentru a-și atinge scopurile.
Cea mai puternică emoție este emoția amestecată cu entuziasm, dar și dorința de a transmite publicului comicul situațiilor și al personajului.
Momentul meu preferat este cel în care Dandanache dezvăluie existența scrisorii compromițătoare, deoarece atunci se vede clar inteligența lui ascunsă și se produce un efect comic puternic.
Da, sunt atent la limbajul corpului și la modul în care mă mișc pe scenă. Încerc să îmi controlez emoțiile și să rămân în rol pentru a reda cât mai bine caracterul lui Dandanache.”
Larisa Bulai ne zice: ,,Sunt Brânzovenescu și doresc să scot în evidență capacitatea personajului curios de adevăr, care, alături de Farfuridi, reușește să tragă linii și să facă conexiuni pe care le susține în fața mai-marilor săi politici. Emoția pe care o simt cel mai puternic este frica, mai ales cea de a uita replicile. Îmi place scena în care Zoe și cu Tipătescu se ceartă; mi se pare că persoanele care au jucat aceste două roluri s-au descurcat super și au trezit o atmosferă cât mai reală. Când intru în rolul personajului meu, încerc să îmi echilibrez mișcarea corpului, deși, din cauza emoțiilor, pare că fac niște mișcări uneori aeriene.”
Robert Roșu afirmă: ,,Sunt Popescu. Vreau să scot în evidență seriozitatea și naturalețea. Pe scenă am emoție, dar și încredere. Momentul dialogului principal este preferatul meu pentru că pot exprima cel mai bine personajul. Da, sunt atent la gesturi și încerc să-mi controlez emoțiile pe scenă.”
Silviu Păduraru spune: ,,Sunt Nae Cațavencu, un avocat și politician ambițios, care își dorește foarte mult puterea. Este un personaj care pare sigur pe el, vorbește frumos și tare, dar în spatele cuvintelor se ascund interese personale și dorința de a fi important. Îmi doresc să scot în evidență ambiția exagerată a lui Cațavencu, ipocrizia și felul în care se preface că luptă pentru binele oamenilor. În același timp, vreau să se vadă și partea comică a personajului, mai ales prin modul său pompos de a vorbi. Când urc pe scenă simt emoție, dar și multă energie. Emoțiile mă ajută să intru mai bine în rol și să transmit dorința lui Cațavencu de a impresiona și de a domina pe ceilalți. Momentul meu preferat este atunci când Cațavencu ține discursurile politice. Aceste scene sunt interesante și amuzante, pentru că personajul vorbește mult, folosește cuvinte mari, dar nu spune nimic concret, iar publicul înțelege ironia lui Caragiale. Da, sunt atent la limbajul corpului, la gesturi și la expresia feței. Încerc să par sigur pe mine, chiar dacă personajul nu este sincer. Emoțiile le controlez și le folosesc ca să dau viață rolului și să transmit mai bine caracterul lui Cațavencu.”
Răzvan Pișta afirmă: ,,Eu sunt Ofițerul Pristanda. Umilitatea personajului vreau să scot în evidență, mai ales în scenele sale de la finalul operei. La început simt frică, aceasta fiind de a nu greși, dar cu timpul încep să simt fericire pentru efortul pe care îl depun pentru scenetă. Mi-a plăcut cel mai mult scena voturilor, deoarece a prezentat un mix de emoții ale personajelor, pe care celelalte scene nu au reușit să îl aibă, din părerea mea. Da, sunt atent și la limbajul paraverbal, totuși la început este greu, având în vedere că trebuie să intru în caracterul personajului în fața multor oameni.”
Alex Balan ne relatează: ,,Sunt Ionescu, un personaj secundar din „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. Încerc să arăt că este atent la ce se întâmplă în jur și că respectă regulile. Simt emoții, dar încerc să rămân calm. Îmi place momentul alegerilor, pentru că este amuzant și arată cum se comportă personajele. Da, sunt atent la gesturi și încerc să-mi controlez emoțiile.”
Valerio Vornicu spune: ,,Am interpretat personajul Farfuridi, un personaj comic, dar și foarte expresiv, care scoate în evidență contradicțiile și absurditățile din lumea politică. Am dorit să evidențiez rigiditatea, orgoliul și modul exagerat în care Farfuridi își susține ideile, chiar și atunci când acestea devin ridicole. Am pus accent pe comicul de limbaj și pe atitudinea sa serioasă dusă la extrem. Cea mai puternică emoție este emoția pozitivă, combinată cu entuziasm. La început există puțină tensiune, dar odată ce intru în rol, aceasta se transformă în încredere. Momentul meu preferat este cel în care Farfuridi își susține discursul cu multă convingere, pentru că îmi permite să exprim din plin comicul personajului și să interacționez direct cu publicul. Da, sunt atent atât la limbajul corpului, cât și la expresiile faciale. Încerc să-mi controlez emoțiile și să le folosesc în avantajul personajului, astfel încât interpretarea să fie cât mai autentică și convingătoare.”
Am surprins, astfel, toată emoția și dedicarea lor în acest proiect, care se înscrie în lista succeselor, ce par a fi firești pentru clasa a XI-a E, o clasă în care armonia și bucuria îi călăuzesc. Lor, actorilor, împreună cu ceilalți colegi care s-au ocupat de costume, decor, sunet și regie, le mulțumim pentru implicarea lor în școala noastră și le dorim mult succes în toate! La mai mare!
