Dincolo de catedră
De cele mai multe ori, profesorii sunt văzuți doar din prisma orelor și a materiei pe care le predau zi de zi, fără a remarca pasiunile pe care le poartă dincolo de aria didactică, pasiuni care îi definesc într-un mod profund și autentic. Ei sunt cei care îi inspiră pe elevi nu doar prin ceea ce explică la clasă, ci și prin felul lor de a fi, energia și creativitatea pe care o transmit. Acest articol este o invitație spre a privi profesorii într-o perspectivă nouă. Pasiunile lor sunt lecții diferite: despre credință, armonie, emoție și libertatea de a transmite emoții în sufletele celor care privesc cu respect. În continuare, vă invit să descoperiți perspectiva profesorilor noștri și felul în care pasiunea le modelează viața.
,,Mă numesc Avram Alexandra și sunt profesor de limba franceză. Sunt o persoană sensibilă la frumos, atentă la detalii și îmi place să surprind emoțiile din lucrurile simple. În afara activității de la clasă, îmi găsesc liniștea și inspirația în micile bucurii ale vieții și în activități creative, care îmi oferă echilibru și îmi hrănesc sufletul.
Una dintre pasiunile mele este să realizez filmări cinematice despre frumusețea vieții de zi cu zi: o cafea savurată în liniște, o rețetă pregătită cu drag, o masă gătită pentru cei dragi, atmosfera caldă de Crăciun sau energia proaspătă a primăverii. Am descoperit acest hobby în momentul în care am înțeles că nu trebuie să trăiesc mereu în viitor, ci să mă bucur de clipă și de lucrurile mici, aparent banale, dar atât de valoroase. Deși nu am întotdeauna timpul necesar pentru a crea cât mi-aș dori, de fiecare dată când reușesc să filmez simt că îmi ofer o pauză de la agitație și transform momentele simple în amintiri de păstrat.
Mă inspiră în mod special frumusețea detaliilor și emoțiile pe care le pot transmite printr-o imagine: lumina, culorile, liniștea unui moment simplu. Îmi place să surprind acele secunde care nu se repetă și să le ofer un sens, astfel încât să rămână vii peste timp. Muzica joacă și ea un rol esențial în pasiunea mea, pentru că îmi dă ritm și stare. Îl apreciez enorm pe Ed Sheeran și simt că piesele lui reușesc să atingă exact emoțiile mele. De multe ori, o melodie este scânteia care pornește întreaga idee a unei filmări.
Un moment care m-a marcat profund și care m-a făcut să văd lucrurile altfel a fost acela în care am conștientizat, după pierderea unor oameni foarte dragi, cât de fragil este timpul și cât de mult valorează o clipă. Atunci mi-am dat seama că filmările și fotografiile nu sunt doar „imagini”, ci dovezi ale iubirii, ale prezenței și ale vieții. De atunci, nu mai caut perfecțiunea, ci autenticitatea — emoția reală a unei zile obișnuite care, peste ani, poate deveni cea mai prețioasă amintire.
Emoție – pentru că fiecare filmare spune o poveste și transmite o stare.
Amintiri – pentru că prin imagini păstrez momentele care altfel s-ar pierde.
Frumos – pentru că această pasiune mă ajută să văd și să arăt cât de multă frumusețe există în lucrurile simple.”
– Avram Alexandra
,,Mă numesc Ana-Genoveva Compot și sunt profesoară de limba și literatura română în cadrul Colegiului Național Catolic „Sf. Iosif” din Bacău.
Îmi place foarte mult să citesc și să interpretez poezii. Mi-am descoperit această pasiune în timpul liceului, chiar la orele de limba română. Am realizat atunci că descifrez mult mai ușor universul unui text liric și, în timp, am început să scriu și câteva poezii. Experiența de a fi profesor mă învață cum să gestionez situațiile care apar și cum să mă motivez să dau mai departe ceea ce mă pasionează. Cu toate că în zilele noastre este greu să ții pasul cu tehnologia, cred că și eu am de învățat din preocupările elevilor și încerc să găsesc un numitor comun care să ne apropie.
Cel mai mult îmi place să descifrez mesajul unui poem, îmi place să am propria abordare, dar am grijă să caut și alte interpretări. Mi-am descoperit vocația de profesor explicându-le colegilor de liceu poeziile studiate. Atunci am înțeles că pot transmite mai departe ceea ce asimilez. Am simțit o bucurie imensă și am realizat că aceasta este, cu adevărat, calea mea.
Gândire critică – Mă ajută să abordez cu ușurință orice text la prima vedere.
Exprimare liberă – Nu mi-a fost niciodată teamă să mă exprim în fața celorlalți.
Creativitate – Este elementul care mă ajută să-mi găsesc cuvintele mult mai ușor în scris.”
-Compot Ana-Genoveva
,,Numele meu este Câtea Iuliana, sunt profesor de 17 ani, perioadă în care am lucrat cu foarte mulți copii, începând de la cei mai mici (cei de grădiniță 3-6 ani) și continuând cu elevii de clasele a VII-a și a VIII-a, precum și cu elevi de liceu. Această meserie/profesie mi-a oferit posibilitatea să cunosc foarte multe persoane și mă refer în primul rând la colegii mei, profesorii, cu care am colaborat mereu foarte frumos și pentru binele copiilor, dar și la elevii mei, de care îmi amintesc mereu cu drag.
Știu și cred că fiecare om are nevoie de o pasiune care să îi ofere sens, echilibru și motivație în viața de zi cu zi. Eu sunt o persoană deschisă, responsabilă și atentă la propria dezvoltare. Pasiunea mea este dorința de a evolua și în acest sens vreau ca toate lucrurile pe care le fac, indiferent de domeniu, să fie făcute cât mai bine, ajutându-i mereu pe cei din jur. Această pasiune s-a format în timp, datorită experiențelor de viață și dorinței constante de a mă perfecționa.
Cum am descoperit această pasiune? Cred că atunci când eram în liceu și am început să particip ca animator la Vara Împreună, la Don Bosco și apoi la întâlnirile săptămânale de la oratoriu. Așa am descoperit că orice lucru bine făcut este în primul rând o bucurie pentru cei din jur, dar îți oferă și ție o stare de bine și totodată te ajută să evoluezi ca persoană și să tinzi mereu către un alt ideal, pe care să îl atingi.
Cred că tot de la aceste experiențe ale verilor împreună și ale activităților săptămânale cu copiii a început să se dezvolte dorința de a lucra mai mult cu ei, de a-i ajuta și astfel am decis să urmez și cursurile DPPD pentru a deveni profesor. Lucrez cu drag cu toți copiii și îi sprijin mereu în activitatea didactică. Ceea ce mă inspiră cel mai mult este ideea de a progres și satisfacția de a ști că munca și implicarea mea pot avea un impact pozitiv, atât asupra propriei persoane, cât și asupra celor din jurul meu.
Un moment important a fost acela, în care am realizat că pasiunea nu înseamnă neapărat un talent ieșit din comun, ci înseamnă perseverență, răbdare și dorința de a merge mai departe, chiar și atunci când apar dificultăți. Trebuie doar să înțelegi că orice lucru greu de făcut, cere mai mult efort, implicare, dar satisfacția reușitei te va umple de bucurie. Niciodată nu trebuie să ne oprim la prima dificultate întâlnită, trebuie ,,să luăm taurul de coarne”, să insistăm, să batem la uși închise și sigur vom reuși. Toate aceste încercări ne fac mai puternici și mai dornici de a face lucruri mărețe și frumoase și ne ajută să evoluăm ca persoane.
Ca să descriu această pasiune aș folosi trei cuvinte: perseverență, echilibru și motivație. Cred că acestea definesc cel mai bine modul în care pasiunea influențează alegerile și atitudinea mea față de viață.”
-Câtea Iuliana
,,Mă numesc Cozma Nineta Alice, sunt profesor consilier școlar în cadrul Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională Bacău, iar din 2021 îmi desfășor activitatea la Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif” Bacău.
Sunt o persoană care a ales să lucreze cu oamenii în cele mai sensibile spații ale lor: emoțiile, întrebările, frământările și căutările de sens. Mă definesc empatia, deschiderea autentică față de celălalt și dorința constantă de a vedea dincolo de aparențe, etichete sau comportamente vizibile. Cred cu tărie în puterea educației emoționale și în rolul consilierii ca spațiu de siguranță, claritate și creștere personală. Pentru mine, consilierea nu este doar intervenție, ci relație; nu este doar tehnică, ci prezență umană. Am învățat, în timp, că oamenii nu au nevoie întotdeauna de răspunsuri, ci de cineva care să le fie alături cu adevărat.
Pasiunea mea este să lucrez cu oamenii și să-i ajut să-și descopere potențialul. Aceasta s-a conturat treptat, prin întâlniri reale cu elevi, părinți, profesori și membrii a unor comunități diferite. Fiecare poveste de viață, fiecare vulnerabilitate împărtășită, fiecare transformare – oricât de mică – m-a învățat că dincolo de dificultăți există întotdeauna resurse. Încă din tinerețe am fost atrasă de ideea de responsabilitate față de oameni și lume. Urmăream cu interes activitatea Greenpeace, proiectele de voluntariat și inițiativele care puneau grija față de ceilalți și de mediu în centrul atenției. Toate aceste experiențe au modelat felul în care privesc astăzi profesia: ca pe o pasiune care implică atenție, empatie și responsabilitate față de oameni. Această pasiune mă motivează să fiu prezentă, să ascult cu adevărat și să încurajez fiecare persoană să-și descopere resursele interioare și să crească în direcția dorită.
Mă inspiră ideea unei lumi mai conștiente și mai umane, în care vulnerabilitatea este recunoscută ca formă de curaj și autenticitate, nu ca slăbiciune. Mă inspiră momentele în care oamenii își permit să fie ei înșiși, chiar și atunci când contextul este dificil sau nesigur. De asemenea, experiențele mele în medii diferite, zone geografice și contexte culturale variate m-au învățat că umanitatea poate fi exprimată în multe feluri, dar nevoile noastre fundamentale sunt similare: apartenență, sens, a fi văzuți și înțeleși. Am înțeles că uneori suntem laolaltă fizic, dar emoțional departe de comunitatea din care facem parte. Adevărata apropiere nu ține de spațiu, ci de disponibilitatea de a-l vedea pe celălalt. Admir oamenii care își poartă mereu zâmbetul sincer pe chip – ca pe un dar de preț al inimii! Zâmbete sincere ce emană claritate interioară. Aceste momente simple confirmă că prezența, ascultarea și încurajarea autentică pot declanșa transformări profunde.
Au existat multe momente care m-au marcat, dar toate au avut ceva în comun: schimbări profunde pornite din gesturi mici. O întrebare pusă la momentul potrivit, o ascultare reală sau o validare sinceră pot produce mutații interioare greu de cuantificat, dar extrem de valoroase. Aceste experiențe m-au învățat să văd frumusețea și umanitatea dincolo de răutatea lumii exterioare și să înțeleg că binele există chiar și atunci când este tăcut. Am realizat că nu iubesc dreptatea care aduce doar liniștea de după ce apele se limpezesc, ci dreptatea care presupune curaj, asumare și poziționare înainte de calm. Această perspectivă îmi ghidează atât viața personală, cât și activitatea profesională.
Oameni – pentru că fiecare om este o lume în sine, cu o poveste unică, demnă de respect și înțelegere.
Potențial – pentru că nimeni nu este definit de limitele sale actuale, ci de capacitatea de a crește atunci când este sprijinit corect.
Transformare – pentru că psihicul uman este o frontieră complexă: uneori provocare, alteori revelație, dar mereu plină de sens.
Într-o lume grăbită, școala rămâne un spațiu în care omul poate fi văzut în întregime. Consilierea școlară nu este doar un sprijin, ci o invitație la cunoaștere de sine, la asumare și la autenticitate. Fiecare elev care își recapătă încrederea, fiecare adolescent care își găsește vocea sau adult care își permite să se privească cu blândețe confirmă că această muncă are sens. Cred că educația nu înseamnă doar acumulare de informații, ci formare de oameni. Și atunci când oamenii aleg să fie ei înșiși, lumea devine mai caldă, mai deschisă și mai autentică. „Devino tu însuți; toți ceilalți sunt deja luați.” — Oscar Wilde. Acest citat m-a inspirat pentru că ne amintește că valoarea noastră nu stă în comparație cu ceilalți, ci în autenticitatea fiecăruia dintre noi. Este o invitație să ne descoperim propriul drum, cu răbdare, curaj, și încredere în potențialul nostru.”
-Cozma Nineta Alice
,,Mă numesc Mihai Chichiriță și sunt preot, sfințit la data de 23 iunie 2022. După hirotonire, am activat timp de trei ani ca vicar în Parohia Lespezi, unde am fost implicat în activități pastorale și educative, în special cu tinerii și copiii. În prezent, îmi desfășor activitatea ca formator la Seminarul mic din Bacău, un rol care îmbină formarea spirituală cu cea umană, intelectuală și pastorală.
Pasiunea mea este muzica, mai exact pianul și orga. Am descoperit această pasiune încă din copilărie, prin repetițiile la cor din satul meu natal, unde am intrat pentru prima dată în contact cu instrumentele și cântarea. De atunci, muzica, pasiune întărită și în anii de seminar, a devenit o prezență constantă în viața mea.
Mă inspiră dorința de a transmite un mesaj care să ajungă la inimile oamenilor și experiențele concrete din viața pastorală, acum și din cea de seminar și liceu. Întâlnirile cu oamenii, în special cu tinerii, îmi dau motivația de a folosi muzica drept mijloc de apropiere, formare și comuniune.
Da, un moment deosebit a fost experiența pastorală din Maikona, Kenya, din anul pastoral. Acolo am învățat un grup de tineri să cânte la orgă, într-un context modest din punct de vedere material, dar extrem de bogat uman și spiritual. Faptul că acești tineri au continuat și până astăzi sunt organiști în satele lor m-a ajutat să înțeleg cât de profund și durabil poate fi impactul muzicii atunci când este transmisă cu dăruire.
Aș descrie această pasiune prin cuvintele: emoție, dăruire, misiune.
Emoție – pentru că muzica atinge direct sufletul;
Dăruire – pentru că presupune implicare totală;
Misiune – pentru că o consider o formă concretă de slujire.”
-Chichiriță Mihai
,,Mă numesc Eduard-Cristian David. În prezent sunt profesor la Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif” și formator pentru seminariștii care învață în acest Colegiu. Sunt preot de aproape cinci ani de zile. Primii trei ani am fost vicar la Parohia Catedralei din Iași și capelan pentru studenții catolici din Iași. De aproape doi ani activez tot în mijlocul tinerilor, de data aceasta adolescenți, încercând să fiu un însoțitor în drumul lor de formare și de maturizare.
Una din pasiunile mele este psihologia. Nu-mi amintesc când am descoperit-o prima oară. Să fi fost oare la orele de psihologie din clasa a XI-a cu doamna Mirela Sandu? Mai mult ca sigur! Țin minte și faptul că Surorile Pauline de la București obișnuiau să vină în fiecare an în Seminarul din Bacău pentru a ne prezenta mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale. Editura lor are o secțiune specială pentru psihologie și psihospiritualitate (un fel de domeniu în care psihologia și teologia spirituală se ajută reciproc). În fiecare an îmi cumpăram două-trei cărți din acestea și le răsfoiam cu multă curiozitate. Adolescent fiind, era și timpul marilor întrebări și al marilor căutări. Acele cărți m-au însoțit și au răspuns, cel puțin parțial, la frământările și întrebările mele.
Probabil o căutare personală. Sunt două întrebări care m-au însoțit de-a lungul vieții mele: „De ce?” și „Pentru ce?” Psihologia m-a ajutat să găsesc câteva răspunsuri la aceste întrebări. Nu am aprofundat niciodată psihologia în mod sistematic. Rămâne doar o pasiune și un instrument pe care îl folosesc ca să mă înțeleg pe mine și pe ceilalți. De multe ori e ca o fereastră care mă ajută să văd dincolo de gesturi și cuvinte. Preot fiind, lucrul acesta mă ajută foarte mult.
Dacă răspunsurile la întrebarea „De ce?” le găseam mai ușor, întrebarea „Pentru ce?” cerea explicații… suplimentare. Mi-a plăcut psihologia pentru că, fiind o știință, presupune o oarecare siguranță. Definiții, tehnici, împărțiri… Toate acestea păreau să explice totul și asta mi se părea fascinat. Totul era atât de simplu! Cu timpul mi-am dat seama că nu este chiar așa. Nu putem reduce omul doar la niște procese. Ele există și pot fi explicate, îmbunătățite, tratate etc. Însă intuiam că există ceva mai mult. Și așa am descoperit (și m-am descoperit!) misterul omului. „L-am descoperit” e mult spus. L-am întâlnit, mai degrabă. Iar în fața oricărui mister, faci o plecăciune și păstrezi tăcerea. Cred că omul văzut prin ochii lui Dumnezeu este mai frumos, mai demn, mai … real.
Căutare. E o căutare care începe mai întâi în interiorul persoanei. Și e o căutare care nu ar trebui să se încheie niciodată. Omul este complex, fascinant și neînțeles de surprinzător… Doar o căutare continuă ar putea să țină pasul cu asta.
Ascultare. Cred că este cea mai mare calitate pe care o caută cei care au nevoie să vorbească cu cineva. Nu este vorba doar despre a ciuli urechile. Este vorba de atitudinea celui care realizează că atunci când cineva își deschide sufletul în fața ta ai ocazia să privești misterul unei persoane. Și faci acest lucru cu respect profund, fără judecată și cu multă iubire (ca și cum însuși Dumnezeu ar privi cu ochii tăi).
Drum/Cale. Cred că imaginea drumului / a căii este una potrivită pentru a descrie această pasiune. E un drum în care crești personal și îi ajuți și pe alții să crească. Dar e un drum. Adică nu e de azi pe mâine. Uneori obosești. Alteori e atât de frumos încât ai vrea să faci numai asta. Cred că orice pasiune este itinerantă… un drum care crește odată cu tine.”
-David Eduard-Cristian
,,Mă numesc Adrian Farcaș și sunt profesor de Educație muzicală, o profesie care îmi permite să transform fiecare oră de curs într-o călătorie prin universul sunetelor. Cred cu tărie că muzica nu este doar o disciplină de studiu, ci un limbaj universal care educă sensibilitatea, disciplina și creativitatea copiilor, adolescenților. Misiunea mea pedagogică este de a-i ajuta pe elevi să descopere armonia — atât pe cea din partituri, cât și pe cea din interacțiunile umane. Fie că explorăm istoria marilor compozitori sau descifrăm tainele teoriei muzicale, urmăresc constant să insuflu elevilor mei plăcerea de a asculta activ și curajul de a se exprima artistic. Pentru mine, succesul în educație se măsoară în sclipirea din ochii unui elev care înțelege un ritm complex sau care reușește să simtă emoția din spatele unei piese clasice. Deasemenea, în calitate de părinte, profesor și dirijor, consider că rolul meu este de a crea punți: în școală, cultiv, disciplina și bucuria armoniei în rândul elevilor, în timp ce în cadrul corului elevilor, cât și al celui din comunitatea catolică ”Fericitul Ieremia” – Bacău, muzica devine un liant spiritual pentru întreaga comunitate din Bacău. Această dublă misiune îmi oferă privilegiul de a vedea cum arta corală unește generații și inimi. Zi de zi, viața mea gravitează în jurul sunetului, în toate formele sale de exprimare. Sunt profesor de educație muzicală, însă dincolo de catedră, mă definesc prin dialogul cu instrumentele mele de suflet: vocea, pianul și orga clasică. Activitatea mea pedagogică se împletește strâns cu cea de dirijor, coordonând cu entuziasm corul școlii, unde încerc să le modelez elevilor nu doar vocile, ci și spiritul de echipă. În paralel, am onoarea de a dirija corul Bisericii Catolice „Fericitul Ieremia” din Bacău, un loc unde muzica devine rugăciune și unde am ocazia să explorez profunzimea repertoriului sacru. Pentru mine, fie că sunt la claviatură sau în fața unui ansamblu vocal, muzica rămâne singura cale de a comunica dincolo de cuvinte. În tot ceea ce fac, îmi propun să aduc un plus de frumos în comunitatea noastră și să păstrez vie tradiția corală, atât în școală, cât și în spațiul spiritual al comunității băcăuane.
Pasiunea mea pentru muzică nu a apărut dintr-o simplă curiozitate, ci a crescut natural, fiind hrănită de mediul în care m-am format. Rădăcinile acestei chemări se află în biserica catolică, locul unde am descoperit pentru prima dată măreția sunetului și puterea rugăciunii cântate. Am descoperit această lume încă din copilărie, din postura de ministrant, unde am înțeles că ordinea și armonia sunt esențiale. Modelele mele au fost bunicii și părinții, acele „modele vii” care mi-au insuflat credința și respectul pentru valorile profunde, dar și dascălii care au știut să vadă în mine scânteia talentului. Ei au fost mentorii care m-au ghidat spre arta corală și instrumentală, și m-au învățat că muzica este, înainte de toate, o formă de dăruire. Fiecare notă pe care o cânt fie vocal, pian sau la orgă, astăzi este un ecou al acelor ani de formare, o moștenire primită de la profesori, pe care încerc să o transmit mai departe elevilor mei și nu numai.
Ceea ce mă inspiră cel mai mult este momentul magic în care mesajul textului și cel melodic încetează să fie simple semne pe o partitură și devin emoție pură. În procesul de creație, mă las ghidat de bucuria de a cânta, o stare care mă transformă și mă încarcă cu energie, fie că sunt singur în fața instrumentului (pianul sau orga), fie că mă aflu în fața unui ansamblu.
Atunci când dirijez corul, inspirația mea izvorăște din conexiunea invizibilă care se creează între mine și coriști. Este o formă de dăruire totală: eu le ofer viziunea mea asupra piesei, iar ei îmi răspund prin vibrația vocilor lor. Ca dirijor, mă simt inspirat de puterea colectivă a grupului; să vezi cum zeci de respirații se unesc pentru a transmite un singur mesaj este o experiență care mă motivează să tind mereu spre perfecțiune. Ca dirijor, simt o imensă responsabilitate a corului — aceea de a modela nu doar sunetul, ci și caracterele. Însă această responsabilitate vine la pachet cu o mare inspirație, deoarece observ cum puterea care ne dă muzica ne modelează pe toți, ne disciplinează și ne face să dăm tot ce avem mai bun. Aici intervin dăruirea grupului și prietenia, care sunt la fel de importante ca talentul individual. Această prietenie depășește granițele sălii de clasă sau ale școlii. O sursă constantă de sprijin și inspirație o reprezintă prietenia Părintelui Liviu, alături de care colaborez cu mare drag. Această conexiune spirituală și umană îmi reamintește mereu că muzica, în esența ei, este despre comunitate, legături profunde și despre a construi punți între oameni. În final, mă inspiră gândul că muzica noastră poate schimba starea de spirit a celui care ascultă, oferindu-i un moment de liniște sau de înălțare spirituală.
Un moment care mi-a schimbat definitiv perspectiva asupra profesiei mele a fost cel în care am realizat că o notă interpretată perfect, dar fără trăire, rămâne un simplu sunet rece. Această lecție surprinzătoare m-a marcat profund și m-a făcut să înțeleg că rolul meu, ca profesor de educație muzicală și dirijor, este să arăt elevilor că un profesor de muzică prețuiește sentimentele la fel de mult ca notele corecte. Am simțit acest lucru cel mai intens în timpul prestațiilor noastre. Atunci am observat cum empatia și comunicarea autentică dintre mine și cor au creat o vibrație care a depășit barierele scenei. Nu a mai fost vorba despre corectitudinea partiturii, ci despre emoția pură pe care o împărtășeam cu publicul. Menținerea legăturii cu comunitatea din Bacău (prin participarea la diferitele competiții corale), mi-a oferit confirmarea că muzica este cel mai scurt drum către inima celuilalt. Acest context local oferă credibilitate și căldură misiunii mele, transformând fiecare lecție într-un exercițiu de omenie, unde învățăm împreună că armonia începe în interiorul nostru, înainte de a fi auzită la pian sau la orgă.
Armonie– Este puntea dintre muzică și viață. Așa cum la pian sau în cor căutăm echilibrul perfect între sunete, și în relația cu elevii și colegii (familia școlară) caut să construiesc un mediu bazat pe înțelegere și respect. Armonia este ceea ce transformă un grup de oameni într-o comunitate.
Dăruire– Reprezintă motorul activității mele față de familie și profesie. Muzica nu se poate face „cu jumătate de măsură”. Fiecare oră de curs, fiecare repetiție cu corul și fiecare moment la pian necesită o dăruire totală a sinelui pentru a putea transmite un mesaj autentic celor care ascultă.
Credință– Este rădăcina spiritualității mele și legătura mea profundă cu Divinul. Credința îmi dă sensul și puterea de a vedea muzica nu doar ca pe o artă, ci ca pe o formă de slujire a divinității și a semenilor, o moștenire sacră primită de la bunici, părinți și mentori.”
-Farcaș Adrian
,,Mă numesc Floareș Dana și, în prezent, sunt profesor de limba franceză la Colegiul Național Catolic Sf. Iosif din Bacău. Menționez în prezent pentru că, după terminarea facultății la Iași, viața m-a purtat prin mai multe instituții școlare: Școala “Oneaga”, com. Cristești în jud. Botoșani, apoi în jud. Bacău, orașul Bacău: Liceul “Letea”, desființat (2 ani), Liceul Sportiv(1 an), Liceul Economic(1 an), Liceul “Bacovia” (actualul C. N. “Ferdinand I” – 7 ani). In aceste școli, am avut ore de franceză, română și literatură universală – o adevărată bucurie.
Din fericire, am avut de unde alege: lectură, inclusiv expresivă (literatura română și universală), teatru, croitorie, împletit, călătorii. Țări în care am fost deja: România. Franța. Bulgaria. Republica Moldova. Turcia. Olanda. Belgia. Italia. Ungaria. Egipt. Maroc. Grecia. Țările baltice.
Asadar, am ales călătoriile.
De la căutarea locațiilor până la împărtășirea impresiilor. Când mergeam cu soțul, bucuria împărtășirii era întreagă, el cunoscând inclusiv persoane care, deși și-ar fi permis din punct de vedere financiar, nu plecau niciodată nicăieri. Acum sper că face în continuare terapie și călătorește printre stele, în universul acesta mare.
Cred că un moment surprinzător a fost călătoria în Egipt. După… opulența hotelului(5 stele, all inclusiv, etc.), am văzut pe valea Nilului atâta sărăcie mizeră, atâta neputință, atâta indiferență față de ceea ce la noi erau realități normale, implementate demult (2 exemple: accesul la educație și accesul la surse de informare, oricât de manipulatoare ar fi fost). Și atunci am zis: “Doamne, săru’mâna că m-ai născut în România!”
Cunoaștere – în principiu, dacă ne pasă și ne implicăm adică punem suflet, călătoriile pot, de fiecare dată, să ne învețe ceva esențial. De multe ori, suntem validați/bonificați mai degrabă pentru efortul personal investit decât pentru nivelul de performanță pe care îl atingem.
Comunicare – (de cele mai multe ori în limbă străină) – inter relationare . (E important, zic eu, să vorbești cu oamenii locului vizitat. Unii se “deschid” mai greu decât alții, dar experiența te ajută să discerni adevărul de ceea ce crede interlocutorul că “dă bine” și se potrivește, din perspectiva lui, orizontului tău de asteptare.
Noutate – chiar și o locație unde ai mai fost, poate să-ți ofere “surprize” care să te învețe ceva nou. Doar să îi acorzi o șansă. La fel e și cu oamenii. Nu-i așa?”
-Floareș Dana
,,Mă numesc Gherghișan Anca, profesoară de Educație Fizică și Sport. Despre mine pot spune că sunt o persoană foarte deschisă și sociabilă, însă există și momente în care pot deveni mai retrasă sau chiar antisocială, mai ales atunci când nivelul de stres este ridicat.
În ceea ce privește pasiunea mea, nu pot spune că am o singură pasiune bine definită, deoarece, prin prisma meseriei de profesor de sport, este dificil să te limitezi la una singură. Sunt numeroase sporturi care mă atrag, însă de aproximativ patru ani acord o atenție deosebită jocului de oină, sport care a devenit tot mai important pentru mine.
Întotdeauna există ceva în plus de făcut și de explicat elevilor, mai ales că sunt puține școli care practică acest sport în mod constant. Tocmai de aceea, promovarea și menținerea lui necesită multă implicare și perseverență.
Istoria jocului de oină în cadrul Colegiului Național Catolic „Sfântul Iosif” din Bacău a fost introdusă și reînviată de doamna Otilia Zaharia (decedată la data de 17.04.2017), cea care a readus acest sport atât în municipiu, cât și în școlile din județ. Prin munca și dedicarea sa, oina a recăpătat un loc important în activitățile sportive locale.
Pasiune – înseamnă bucuria de a face sport și de a lucra cu elevii. Este dorința de a preda cu implicare și de a transmite dragostea pentru jocul de oină.
Istorie – oina este un sport cu tradiție, care trebuie cunoscut și respectat. Continuarea acestui joc în școală înseamnă păstrarea unei moșteniri importante.
Încăpățânare – este puterea de a nu renunța, chiar și atunci când este greu. Înseamnă perseverență și dorința de a merge mai departe, indiferent de obstacole.”
-Gherghișan Anca
,,Mă numesc Gherghel Adrian Cătălin, în acest moment sunt profesor de matematică la CNC ,,Sf. Iosif ‘’ din Bacău. M-am născut în Bacău, am terminat liceul ,,Gheorghe Vrânceanu ‘’ din Bacău, profil matematică-informatică în anul 1995. Ulterior am absolvit în cadrul Universității ,, Vasile Alecsandri ‘’ din Bacău studii universitare de licență, în cadrul Facultății de Litere și Științe, profil economic, specializarea Marketing în anul 1999.
Imediat după terminarea studiilor am efectuat stagiul militar care la acel moment era obligatoriu, la Câmpina, jud. Prahova, Arma: Poliție. Mi-am dorit atunci, la vârsta de 22 de ani, să obțin un post de ofiter în cadrul Poliției Economice. În anul 1999, România se afla într-o situație economică dificilă, una dintre cele mai grele perioade ale tranziției post-comuniste, cu impact direct asupra locurilor de muncă.
După efectuarea stagiului militar, mi-am început cariera ca economist la SC ,, Perla Moldovei ‘’ SA din localitatea Slănic-Moldova, apoi am continuat la SC ,, Luceafărul ‘’ SA din Bacău. La un anumit moment am gândit să am propria afacere, o idee cu un impact profund, atât pozitiv, cât și dificil.
În paralel, în toți acești ani, am desfășurat activități de educație la matematică, cu diverse persoane. Astfel de activități au început devreme și mi-au dat șansa să cunosc elemente de matematică, este vorba de o învățare reciprocă.
Apoi, am finalizat studiile universitare de licență a Facultății de Științe , programul de studii Matematică, Universitatea ,, Vasile Alecsandri ‘’ din Bacău, completate ulterior cu studiile universitare de masterat a Facultății de Științe și Mediu, programul Matematică Didactică, Universitatea ,, Dunărea de jos ‘’ din Galați.
Am făcut aceste ultime studii ca să pot fi alături de elevi , de fapt locul meu îl consider potrivit în învățământ, deși s-au schimbat multe în comportamentul elev-profesor. Posibil ca la acest moment să acord mai mult timp copiilor-adolescentilor, poate pentru că ei sunt mai aproape de sinceritate, mai aproape de mine.
Vizavi de pasiune, pot spune așa: La un anumit moment, ai să iubești matematica, pentru că ea doar dă, nu îți ia nimic!
Răbdare – matematica se construiește pas cu pas, iar lucrul cu elevii cere timp, calm și înțelegere pentru fiecare ritm de învățare.
Dăruire – dorința de a fi alături de elevi, de a explica, de a reveni și de a nu renunța atunci când apar dificultăți.
Credință – convingerea că matematica formează gândirea și caracterul, iar educația are sens atunci când este făcută cu sinceritate și implicare.“
-Gherghel Adrian-Cătălin
,,Mă numesc Pr. Emil-Daniel Gașpar și provin din localitatea Lespezi, județul Bacău. Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif”, pe care l-am absolvit în 2012, a fost pentru mine mai mult decât un liceu: a fost casă, familie și loc de formare, care a pus piatra de temelie pentru ceea ce sunt astăzi. După liceu, am urmat cursurile Institutului Teologic „Sfântul Iosif” din Iași, absolvind în 2019. Am activat doi ani ca preot vicar la Adjudeni, iar din vara anului 2021 îmi desfășor activitatea de preot spiritual și profesor în cadrul Colegiului Catolic „Sfântul Iosif”. Fiecare zi alături de tineri și adolescenți este pentru mine o ocazie de a învăța, de a dialoga și de a fi prezent cu adevărat în viața lor.
Pasiunea este descoperirea lucrurilor noi și îmbinarea utilului cu plăcutul. Îmi place să găsesc bucurie în creație, în dialog și în ajutorul oferit celorlalți. Am descoperit această pasiune treptat, în activitățile cotidiene și în momentele petrecute alături de copii și tineri, dar și în momentele de creație a diferitelor ornamente și obiecte artistice. Mai apoi, schiatul, conversațiile sincere și implicarea în viața celor din jur m-au învățat că pasiunea nu este doar un hobby, ci un mod de a trăi cu atenție, recunoștință și responsabilitate. Fiecare activitate devine astfel o madalitate de a mă conecta cu ceilalți, dar și o împlinire personală.
Ceea ce mă inspiră cu adevărat sunt oamenii și autenticitatea lor. Zâmbetul unui copil, curiozitatea unui adolescent sau a unui tânăr, răbdarea unui om care învață ceva nou; toate acestea alimentează dorința mea de a fi prezent în mijlocul lor. Atunci când schiez, natura îmi oferă liniște și echilibru, iar în dialog, energia tinerilor mă încarcă cu speranță. Inspirația vine din bucuria de a împărtăși, din gesturile simple și din momentele în care utilul și plăcutul se întâlnesc armonios, transformând fiecare zi într-o oportunitate de a învăța, de a dărui și de a mă dărui.
Un moment care m-a marcat profund a fost acela în care am realizat că fiecare gest mic, făcut din inimă, poate avea un impact mai mare decât mi-am putut imagina vreodată. În discuțiile aparent obișnuite cu diferiți tineri (elevi), am văzut cum atenția și ascultarea sinceră pot naște speranță și curaj. La fel, timpul petrecut pe pârtia de schi îmi arată importanța răbdării, a echilibrului și a perseverenței. Aceste experiențe mi-au confirmat că pasiunea mea, fie că este creativitate, dialog sau ajutor, este o formă de slujire, o cale de a fi prezent și de a influența pozitiv viețile celor din jur.
Descoperire – pentru că iubesc să învăț, să încerc și să explorez lucruri noi.
Echilibru – deoarece îmi doresc să îmbin utilul cu plăcutul, activitatea cu bucuria, efortul cu liniștea.
Dăruire – pentru că tot ceea ce fac are în centru oamenii și binele lor. Această pasiune nu este doar o activitate, ci o chemare de a vedea, simți și oferi, de a transforma gesturile și momentele obișnuite în experiențe pline de sens, pline de lumină atăt pentru mine, cât și pentru ceilalți.”
-Gașpar Emil-Daniel
,,Mă numesc Elena Paşcu, profesor la colegiul nostru, cu o vechime în învăţământ de peste 25 de ani. Sunt specializată în limba latină şi în limba şi literatura română, domenii care mi-au trezit interesul încă din copilărie. Am avut parte de o educaţie de tip clasicist, pe care mi-am format-o prin lecturile care m-au pasionat întotdeauna, prin studiul limbilor clasice — greaca şi latina — şi printr-o structură umană deschisă către valorile esenţiale, valabile oricând şi oriunde. Toate acestea au găsit în mine un „sol” fertil, în care pasiunea mea a prins rădăcini şi a înflorit. De-a lungul anilor, elevii care mi-au trecut prin „mâini” au fost invitați de mine să reflecteze, să caute sensuri și să își pună întrebări despre marile adevăruri ale vieții. I-am încurajat mereu să găsească răspunsuri în interiorul lor și să le confrunte cu gândirea unor mari personalități culturale, istorice sau literare, ale căror idei continuă să aibă autoritate în lumea culturii.
Am avut dintotdeauna o relaţie specială cu cărţile, pe care le-am simţit ca pe nişte făpturi vii. Şi cred că tocmai această relaţie m-a ghidat în alegerile pe care urma să le fac în viaţă, cel puţin în domeniul profesional. Biblioteca din camera mea de copil conţinea multe cărţi şi îmi amintesc faptul că îmi oferea un sentiment de linişte şi armonie simplul gest de a-mi mângâia cu privirea cărţile, care erau aranjate parcă cu evlavie pe rafturi, pe categorii, de la cărţi de istorie a Antichităţii şi albume despre culturi şi civilizaţii azi apuse, la cărţi de beletristică. Iar setea de a şti mai mult despre OM se afla cumva în legătură cu dorinţa de a împărtăşi şi altora din ceea ce citeam. Astfel că, adesea, mă imaginam în postura de profesor care vorbeşte foarte accentuat unei clase de elevi, afişând o oarece severitate, necesară, mă gândeam eu, şi o mimă specifică unui profesor cu pretenţii justificat înalte de la elevii săi. Cumva, o voce lăuntrică din forumul meu interior ştia în copilărie ce răspuns să dea întrebării pe care oamenii mari o adresează adesea celor mici: ,,Ce te vei face când vei fi mare?”. Răspunsul meu era pregătit. Profesor!
Îmi amintesc cum vara, când mergeam în vacanţă la bunici, scoteam de prin pod manuale vechi şi cărţi prăfuite, pe care le aşezam pe o ,,catedră”, improvizată pe capra de tăiat lemne a bunicului, aflată lângă poiata ouătoarelor, pentru a mă adresa apoi unei clase în care cursanţii, cu penaj colorat şi creastă sângerie, mă priveau ,,ca găina-n lemne”, cotcodăcind. Cel mai mult îmi dădea de furcă cocoşul, un pintenat cu coada secere, care păşea ca un boier pe pămănturile lui, pentru a mă intimida şi pentru a-mi aminti cine e cu adevărat stăpân acolo. El era singurul care îmi submina autoritatea, fără a mă face însă să şovăi în felul în care înţelegeam să îmi petrec vacanţele de vară.
În adolescenţă, marcante pentru mine au fost întâlnirile cu un bătrân profesor, latinist împătimit, care îmi mărturisea că seara nu putea stinge lumina lămpii cu gaz (refuzase electrificarea casei), până când nu citea mai întâi în latină, în original, câteva pagini din Suetonius sau Titus Livius. Când vorbea despre cultura şi civilizaţia greco-latină, ochii i se aprideau ca de o nouă viaţă şi mă conducea la biblioteca sa, scoţând de acolo volume vechi, cu pagini îngălbenite, care aveau ele însele o istorie în spate. Mă întrebam adesea cui îi vor rămâne toate acele cărţi, atunci când bătrânul profesor nu va mai fi. Iar apoi, după ce am intrat la facultate, când după câteva luni m-am întors acasă şi am vrut să îl vizitez din nou pe domnul profesor, am aflat că murise şi că, mai mult, căsuţa lui, care rezistase peste un secol printre blocuri de patru etaje, fusese demolată. Ce s-a întâmplat cu toate acele cărţi nu am aflat niciodată. Vreau să cred că au ajuns în mâinile unui pasionat de Antichitate, în biblioteca cuiva care să ştie să le preţuiască.
Activititatea care îmi aduce oricând bucurie, măcar prin evadarea din mecanicitatea vieţii, este lectura. Însă nu pot să citesc chiar tot ce îmi pică în mână, pentru că mi se pare că viaţa e prea scurtă iar cărţile ,,mari” sunt prea multe. De aceea, am devenit foarte selectivă, trebuie să rezonez cu respectiva carte, trebuie să simt de la primele pagini cum mă ,,strigă” în taină, cum mă aşteaptă ca un prieten devotat şi cum mă îmbie ca o promisiune. O promisiune că în ea se află un adevăr, o învăţătură care merită scoasă la lumină, despre viaţă, despre moarte, despre fericire sau durere, despre iubire ca formă de cunoaştere, despre greşelile omeneşti ce ne zidesc personalitatea, ducând la dorinţa de a ne înţelege pe noi înşine şi de a ne regăsi echilibrul lăuntric.”
-Pașcu Elena
,,Mă numesc Rotariu Ambra-Maria și sunt profesoară de limba și literatura română, o persoană deschisă, sensibilă și ambițioasă. Deși activitatea mea profesională este legată de educație și de lucrul cu elevii, muzica ocupă un loc special în viața mea. Reușesc să îmbin cariera didactică cu dragostea pentru cânt, deoarece aceasta îmi oferă echilibru, liniște interioară și un mod autentic de a-mi exprima emoțiile. Indiferent de direcția profesională aleasă, muzica va rămâne mereu prezentă în viața mea.
Încă din copilărie, sunetele și melodiile au făcut parte din universul meu. Am început să cânt de la vârsta de trei ani, iar această activitate a devenit treptat o constantă a vieții mele. Participarea la spectacole și concursuri m-a ajutat să-mi dezvolt încrederea în sine, să-mi depășesc emoțiile și să învăț ce înseamnă disciplina și munca susținută. Fiecare experiență artistică a contribuit la formarea mea atât ca om, cât și ca profesionist.
Atunci când cânt, cel mai mult mă inspiră emoțiile pe care le trăiesc și pe care le pot transmite mai departe. Muzica este pentru mine un limbaj universal, prin care pot comunica fără cuvinte și pot crea o legătură sinceră cu cei care mă ascultă. Ea mă ajută să transform stările interioare în armonie și să ofer celor din jur momente de bucurie sau reflecție.
Un moment deosebit, care m-a marcat profund, a fost prima participare la un concurs televizat, în perioada școlii generale. Acea experiență mi-a schimbat perspectiva asupra scenei și mi-a arătat cât de important este curajul de a te expune și de a avea încredere în propriile abilități. A fost un pas important în maturizarea mea artistică.
Dacă ar fi să descriu această latură a vieții mele în trei cuvinte, acestea ar fi emoție, libertate și bucurie, deoarece prin muzică pot fi eu însămi, pot transmite sentimente autentice și pot aduce lumină în sufletele celor care ascultă.“
-Rotariu Ambra-Maria
,,Sunt Irina Ștefura, profesor de limba engleză de 23 de ani, pasionată de gramatică si de analiza a tot ce ține de interacțiunea umană.
Ceea ce mă inspiră este o nevoie, nevoia permanentă de a găsi explicații chiar și pentru ce pare inexplicabil și dorința de a atinge ceea ce pare uneori de neatins. Descoperirea prin experiență și nu doar din cărți a complexității și uneori a simplității ființei umane.
Curiozitate – pentru că îmi place să descopăr.
Empatie – pentru că realitatea e dincolo de cărți și reguli scrise.
Comunicar – pentru că ea este mai întâi ascultare și apoi, răspuns.”
-Ștefură Irina
Fiecare poveste a adus o parte din ceea ce îi face speciali și a arătat cât de multă dedicare există în munca lor de zi cu zi. Așa cum spunea Mustafa Kemal: „un profesor bun este ca o lumânare, se consumă pentru a lumina drumul celorlalți.” Iar prin pasiunea lor, profesorii continuă să lumineze drumul generațiilor care vin.
Respectul față de profesori se construiește prin atenție, ascultare și recunoașterea efortului pe care îl depun zi de zi. Uneori, un gest simplu sau o atitudine corectă spune mai mult decât orice expresie.