,,Mă numesc Eduard-Cristian David. În prezent sunt profesor la Colegiul Național Catolic „Sfântul Iosif” și formator pentru seminariștii care învață în acest Colegiu. Sunt preot de aproape cinci ani de zile. Primii trei ani am fost vicar la Parohia Catedralei din Iași și capelan pentru studenții catolici din Iași. De aproape doi ani activez tot în mijlocul tinerilor, de data aceasta adolescenți, încercând să fiu un însoțitor în drumul lor de formare și de maturizare.
Una din pasiunile mele este psihologia. Nu-mi amintesc când am descoperit-o prima oară. Să fi fost oare la orele de psihologie din clasa a XI-a cu doamna Mirela Sandu? Mai mult ca sigur! Țin minte și faptul că Surorile Pauline de la București obișnuiau să vină în fiecare an în Seminarul din Bacău pentru a ne prezenta mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale. Editura lor are o secțiune specială pentru psihologie și psihospiritualitate (un fel de domeniu în care psihologia și teologia spirituală se ajută reciproc). În fiecare an îmi cumpăram două-trei cărți din acestea și le răsfoiam cu multă curiozitate. Adolescent fiind, era și timpul marilor întrebări și al marilor căutări. Acele cărți m-au însoțit și au răspuns, cel puțin parțial, la frământările și întrebările mele.
Probabil o căutare personală. Sunt două întrebări care m-au însoțit de-a lungul vieții mele: „De ce?” și „Pentru ce?” Psihologia m-a ajutat să găsesc câteva răspunsuri la aceste întrebări. Nu am aprofundat niciodată psihologia în mod sistematic. Rămâne doar o pasiune și un instrument pe care îl folosesc ca să mă înțeleg pe mine și pe ceilalți. De multe ori e ca o fereastră care mă ajută să văd dincolo de gesturi și cuvinte. Preot fiind, lucrul acesta mă ajută foarte mult.
Dacă răspunsurile la întrebarea „De ce?” le găseam mai ușor, întrebarea „Pentru ce?” cerea explicații… suplimentare. Mi-a plăcut psihologia pentru că, fiind o știință, presupune o oarecare siguranță. Definiții, tehnici, împărțiri… Toate acestea păreau să explice totul și asta mi se părea fascinat. Totul era atât de simplu! Cu timpul mi-am dat seama că nu este chiar așa. Nu putem reduce omul doar la niște procese. Ele există și pot fi explicate, îmbunătățite, tratate etc. Însă intuiam că există ceva mai mult. Și așa am descoperit (și m-am descoperit!) misterul omului. „L-am descoperit” e mult spus. L-am întâlnit, mai degrabă. Iar în fața oricărui mister, faci o plecăciune și păstrezi tăcerea. Cred că omul văzut prin ochii lui Dumnezeu este mai frumos, mai demn, mai … real.
Căutare. E o căutare care începe mai întâi în interiorul persoanei. Și e o căutare care nu ar trebui să se încheie niciodată. Omul este complex, fascinant și neînțeles de surprinzător… Doar o căutare continuă ar putea să țină pasul cu asta.
Ascultare. Cred că este cea mai mare calitate pe care o caută cei care au nevoie să vorbească cu cineva. Nu este vorba doar despre a ciuli urechile. Este vorba de atitudinea celui care realizează că atunci când cineva își deschide sufletul în fața ta ai ocazia să privești misterul unei persoane. Și faci acest lucru cu respect profund, fără judecată și cu multă iubire (ca și cum însuși Dumnezeu ar privi cu ochii tăi).
Drum/Cale. Cred că imaginea drumului / a căii este una potrivită pentru a descrie această pasiune. E un drum în care crești personal și îi ajuți și pe alții să crească. Dar e un drum. Adică nu e de azi pe mâine. Uneori obosești. Alteori e atât de frumos încât ai vrea să faci numai asta. Cred că orice pasiune este itinerantă… un drum care crește odată cu tine.”
-David Eduard-Cristian