,,Mă numesc Elena Paşcu, profesor la colegiul nostru, cu o vechime în învăţământ de peste 25 de ani. Sunt specializată în limba latină şi în limba şi literatura română, domenii care mi-au trezit interesul încă din copilărie. Am avut parte de o educaţie de tip clasicist, pe care mi-am format-o prin lecturile care m-au pasionat întotdeauna, prin studiul limbilor clasice — greaca şi latina — şi printr-o structură umană deschisă către valorile esenţiale, valabile oricând şi oriunde. Toate acestea au găsit în mine un „sol” fertil, în care pasiunea mea a prins rădăcini şi a înflorit. De-a lungul anilor, elevii care mi-au trecut prin „mâini” au fost invitați de mine să reflecteze, să caute sensuri și să își pună întrebări despre marile adevăruri ale vieții. I-am încurajat mereu să găsească răspunsuri în interiorul lor și să le confrunte cu gândirea unor mari personalități culturale, istorice sau literare, ale căror idei continuă să aibă autoritate în lumea culturii.
Am avut dintotdeauna o relaţie specială cu cărţile, pe care le-am simţit ca pe nişte făpturi vii. Şi cred că tocmai această relaţie m-a ghidat în alegerile pe care urma să le fac în viaţă, cel puţin în domeniul profesional. Biblioteca din camera mea de copil conţinea multe cărţi şi îmi amintesc faptul că îmi oferea un sentiment de linişte şi armonie simplul gest de a-mi mângâia cu privirea cărţile, care erau aranjate parcă cu evlavie pe rafturi, pe categorii, de la cărţi de istorie a Antichităţii şi albume despre culturi şi civilizaţii azi apuse, la cărţi de beletristică. Iar setea de a şti mai mult despre OM se afla cumva în legătură cu dorinţa de a împărtăşi şi altora din ceea ce citeam. Astfel că, adesea, mă imaginam în postura de profesor care vorbeşte foarte accentuat unei clase de elevi, afişând o oarece severitate, necesară, mă gândeam eu, şi o mimă specifică unui profesor cu pretenţii justificat înalte de la elevii săi. Cumva, o voce lăuntrică din forumul meu interior ştia în copilărie ce răspuns să dea întrebării pe care oamenii mari o adresează adesea celor mici: ,,Ce te vei face când vei fi mare?”. Răspunsul meu era pregătit. Profesor!
Îmi amintesc cum vara, când mergeam în vacanţă la bunici, scoteam de prin pod manuale vechi şi cărţi prăfuite, pe care le aşezam pe o ,,catedră”, improvizată pe capra de tăiat lemne a bunicului, aflată lângă poiata ouătoarelor, pentru a mă adresa apoi unei clase în care cursanţii, cu penaj colorat şi creastă sângerie, mă priveau ,,ca găina-n lemne”, cotcodăcind. Cel mai mult îmi dădea de furcă cocoşul, un pintenat cu coada secere, care păşea ca un boier pe pămănturile lui, pentru a mă intimida şi pentru a-mi aminti cine e cu adevărat stăpân acolo. El era singurul care îmi submina autoritatea, fără a mă face însă să şovăi în felul în care înţelegeam să îmi petrec vacanţele de vară.
În adolescenţă, marcante pentru mine au fost întâlnirile cu un bătrân profesor, latinist împătimit, care îmi mărturisea că seara nu putea stinge lumina lămpii cu gaz (refuzase electrificarea casei), până când nu citea mai întâi în latină, în original, câteva pagini din Suetonius sau Titus Livius. Când vorbea despre cultura şi civilizaţia greco-latină, ochii i se aprideau ca de o nouă viaţă şi mă conducea la biblioteca sa, scoţând de acolo volume vechi, cu pagini îngălbenite, care aveau ele însele o istorie în spate. Mă întrebam adesea cui îi vor rămâne toate acele cărţi, atunci când bătrânul profesor nu va mai fi. Iar apoi, după ce am intrat la facultate, când după câteva luni m-am întors acasă şi am vrut să îl vizitez din nou pe domnul profesor, am aflat că murise şi că, mai mult, căsuţa lui, care rezistase peste un secol printre blocuri de patru etaje, fusese demolată. Ce s-a întâmplat cu toate acele cărţi nu am aflat niciodată. Vreau să cred că au ajuns în mâinile unui pasionat de Antichitate, în biblioteca cuiva care să ştie să le preţuiască.
Activititatea care îmi aduce oricând bucurie, măcar prin evadarea din mecanicitatea vieţii, este lectura. Însă nu pot să citesc chiar tot ce îmi pică în mână, pentru că mi se pare că viaţa e prea scurtă iar cărţile ,,mari” sunt prea multe. De aceea, am devenit foarte selectivă, trebuie să rezonez cu respectiva carte, trebuie să simt de la primele pagini cum mă ,,strigă” în taină, cum mă aşteaptă ca un prieten devotat şi cum mă îmbie ca o promisiune. O promisiune că în ea se află un adevăr, o învăţătură care merită scoasă la lumină, despre viaţă, despre moarte, despre fericire sau durere, despre iubire ca formă de cunoaştere, despre greşelile omeneşti ce ne zidesc personalitatea, ducând la dorinţa de a ne înţelege pe noi înşine şi de a ne regăsi echilibrul lăuntric.”
-Pașcu Elena